gânduri asupra poeziei

M-am întrebat, de la un timp, ce împrejurare creatoare poate da naștere unei poezii adânci, unei poezii care să-și situeze obârșia în sânul poeticului și nu altundeva. Terminologia mi-ar fi atras atenția, poate în alte timpuri, că poezia nu poate fi decât poetică, așa cum căldura nu poate fi decât călduroasă, bineînțeles în limitele ei. Dar astăzi? Mai află cercetătorul rosturilor vreun simț al proprietății lucrurilor?

Cu siguranță că eternul nu poate răsări din trecător. Chiar și atunci când surprindem veșnicia în momental – așa cum, de pildă, Blaga percepe impresionismul chinez – ne cucerește acea substanță aflată dincolo de forma presupus efemeră. Unui măr îi vom reda perenitatea numai printre ramurile Pomului de la începuturile umanității. Chiar aici putem observa o preumanitate, o scurtă suspendare și pregătire a adevăratei dimensiuni ale lui homo. Este deosebit de limpede că în acest scurt răgaz, pasiunea încă nu se pogorăse. Ce profunzime ar putea concentra umanul divinizat? Nu este el, oare, o lumină atât de străvezie, încât piere orice taină? Această din urmă nuanță a luat naștere din momentul inaccesibilității ei. Atunci, pasiunea, singura premisă a adâncirii, s-a strecurat în sufletul omului, în condiția ființei lui, odată cu păcatul. Ne închipuim că tot atunci au luat naștere lacrimile, căci se vorbea de plânsul de 100 de ani al lui Adam la porțile raiului.

Atâtea fragmente care ne conduc pe calea poeticului – pasiune, profunzime, lacrimi, păcat – au răsărit, din câte vedem, din mâna unei femei, ori, mai degrabă, a Femeii. Această abandonare a lui Adam în mâinile Evei, acest dor prelungit până în orizontul fatalității, este, în fapt, începutul poeticului. Dezmoștenit de toate, la viață abdicând, spune Eminescu, simțind o tânguire milenară, pătrunsă în reumatismul vremii. O chemare a străbunilor, după Jack London, care aduce omul în limitele sale, ca adâncire, iar nu ca limitare propriu-zisă, acea modalitate românească a lui întru, pe care Noica o vede ca pe o închidere și deschidere sincronică a ființei.

Străvechi și rătăcitoare dorințe

Rup lanțul de obișnuințe;

Se trezesc, din somn hibernal,

Strămoșii sălbaticei ființe.

Poezia i-a întins omului mâna prin femeie. Ce invitație mai sublimă putea ea găsi? Și, mai ales, de unde putea omul să cunoască sorții ce se adunară deasupra creștetului bălai al Evei? O, voi, ochi atât de candizi și umezi, atât nevinovați și fermecători! Puteați voi fi acea unduire dulce a inimii care îl făcu pe Romeo, într-un târziu să strige: Năpastă! Ca săgeata pătrunzi în gândul celui greu lovit.? Știați voi ce eră așterneați bărbatului la picioare, singurului reazem al orizontului vostru?

Desigur că poezia se născu odată ce suferința, durerea, îmbrăcară frumusețea femeii. Și-atât de cutremurătoare se arătă acea suferință că își alese ca deznodământ singular, moartea. Astfel, marile iubiri nu s-au mai conturat niciodată în redobândirea Edenului ci în îmbrățișarea Hadesului. Moartea disperată, privită că ultim act închinat altaruluifeminin și, deopotrivă, tronului masculin – după cum Hugo așază femeia lângă bărbat – este cununa pe care o câștigă poezia. Ea desființează orice transfigurare finală în procesul monumentalei deconstrucții a ființei, care își exaltă dramatic toate contururile posibile. Numai apoi, rămâne sufletul gol în fața goliciunii celuilalt suflet devenit speranța întrupării. Moartea nu mai salvează, moartea nu mai anulează, moartea însăși se pierde în acest vârtej pe care îngerii și-l povestesc înfiorați, atunci când Dumnezeu încă mai aleargă prin Eden, strigând: Unde ești, Adame?