“Concert de coarde” la Tulcea, sfarsitul monoton al unui festival
“Un moment civilizat”, definitia unuia dintre spectatori, inchide aproape integral in termenii ei evenimentul: de la teama existentei unui pret la intrare, puternic alimentata de buzunarele mele vide, la un supra-confort revarsat in depresia randurilor nepopulate. Orice spectacol devine pentru interpret si spectator, in limite neuronale decente, o tacita si solidara colaborare. Bucuriile se impartasesc biunivoc, temerile se suprapun si se consuma in tandem. De unde toata “gasca” salii (caci numarul nu intrunea rigorile unui “public”) – cu vreo 2-3 exceptii asupra carora revenim – exulta la finalul unor fragmente interpretate mai mult sau mai putin aproximativ, fiecare membru al anturajului spectator cred sa fi trait dezamagirea unei vecinatati prea absente.
Totusi, se pare ca proportiile desprinderii pe care specia umana o comite dinspre urangutan se pastreaza in cadre cat de intime, numai cu respectarea aleatoriului. O serie de pusti a tinut sa agonizeze intru evolutie. Daca omul, inaintea divinului, se sfasie metafizic si transfiguratoriu, este sigur ca inaintea culturii si animalul isi traieste onomatopeic limitele pe care poate, sau nu, sa le intreaca.
Sa fi fost o serie, ori nu ne-a inselat cel putin prezenta unui individ care intindea seria-i proprie dincolo de limitele scaunului. Daca exageram, o facem numai din profunda si dezinteresata antipatie. Este fascinant faptul ca deprinderile ideologic-sociolectice ale “agentului uman” ar putea travesa genetic generatiile. De la galgaitul rasetelor, la absolut apaticul si recurentul limbaj al bataii ceausiste din palme, esantionul (plural, sau singular-plural) a descris doua generatii: comuniste si tranzitorii. Trebuie sa devina un avertisment central in pedagogia muzicala faptul ca nu orice ritm indeamna la o participare sociala. Muzica clasica va zambi ironic si pesimist atunci cand cineva ii va sustine aplaudativ suitele.
Studiul lui Chopin a fost interpretat multumitor, rasarind intre celelalte fragmente ca o tusa de pensula pe langa o mazgalitura de pix. Bineinteles ca varsta interpretilor desfide pretentiile trufase, anuland orice remarca potrivnica. Totusi, domnisoarele mai tinere de la vioara nu au depus eforturi inutile, reusind sa aseze armonii consecvente fata de mai experimentatele colege ale lor.
“Un moment civilizat”, care s-a resimtit cu atat mai viu cu cat contrastul din sala se zbatea cu “ochirea” ritmului (presupunem ca aventurierul speciei auzea mai degraba cu ochii), atmosfera bucurandu-se de un public traversat de acelasi entuziasm pe care parintii il resorb in diafanele serbari de gradinita.
