De ce ai nevoie să crezi în ceva ? O conversație deschisă cu tine….
Ecouri absente preumblă pe străzile acum ceva timp înțesate de trecători, de căței ai nimănui, cu oameni ai străzii, bătrânele adunate cârd, câțiva vânzători ambulanți de mărțișoare, câțiva directori care stăpâneau odată liste lungi de taskuri. Azi, de la ferestrele acelorași oameni se aud păsări ciripind a primăvară, care își povestesc poate cu nedumerire una alteia ce s-a întâmplat.
Dincolo de această atmosferă mai izolată suntem noi cei care așteaptă cu sufletele la gură o nouă zi, un nou răsărit. Unii triști, alții neastâmpărați, câțiva plictisiți, alții optimiști și unii plini de resentimente. Dincolo de asta, vedem o mare de voci- delimitate drastic între cei patru pereți ai unui cuib de beton. Mintea noastră astfel constrânsă se revoltă cu încăpățânarea unei păsări ușor sălbăticite.
Noi ce obișnuiți să funcționăm pentru ideea de a face ceva productiv suntem brusc aduși în postura de a fi. Închiși în propriul sine ca o vorbă din bătrâni care ne prinde din urmă: “Orice ai face, tot de tine dai”. Realizând că oricât ne-am împotrivi, oricât am țipa suntem momentan acel peruș în colivie pe care îl stresam copii fiind de dragul jocului, bineînțeles. Vedem dintr-o dată ce nu puteam.
Oamenii pe care i-am fi putut aprecia, locurile în care am fi putut fi, lucrurile mici care meritau întreaga noastră recunoștință, toată viața care mustea acolo pentru noi doar că noi nu eram niciodată acolo. Prinși, duși mereu cu gândul într-un viitor euforic și nesigur proiectat cu măiestrie de noi.
Doar că așa cum păsările călătoare au zborul în sânge chiar ca acel peruș închis în siguranță, așa și mintea noastră va avea nevoie să se preocupe de diverse gânduri. Va continua să toarcă, să scârțâie în gol, lăsându-ne pe noi ca niște umbre de mâna a doua a celor care am fost odată. Ne e atât de cumplit de frică să dispărem deși tre‘ să recunoaștem că nu știm să trăim pe bune. Nu știm.
Cum poate o pasăre care zboară full time să își închidă viața între patru pereți?
Ei bine, ce credem ne schimbă viața. Devine o a doua natură, un fel de piele invizibilă care ne creează personalitatea fără să o realizăm.
Claustrofobii cred mai presus de orice în frica lor de spații închise și te vor părăsi când ți-e lumea mai dragă când propui liftul ca mijloc de teleportare.
Budiștii îți vor vorbi cu înfrigurare de lumea pagodelor și a reîncarnării, iubitorii de avocado îți vor enumera cu pasiune beneficiile fructului.
Cei care cred în fantome se vor putea jura că au văzut una.
Jucătorii la pariuri vor insista să joace crezând că data următoare vor câștiga în sfârșit. (Într-un studiu publicat recent s-a analizat de ce oamenii care joacă la loterie chiar sunt fericiți deși își dau practic foc la bani. Poți vedea întregul studiu AICI!) Hm….răspunsul arată că nu câștigul îi incită pe oameni ci bucuria. Bucuria de a spera să câștige e mai reconfortantă decât faptul de a ști 100% cum va ieși! Riscul sau ideea de a lua viața în piept e ceea ce ne face să ne simțim mai puternici, mai capabili că putem face față. Speranța că putem face față e ceea ce ne ajută să rămânem focusați, engaged pe ce se întâmplă în arenă.
Cu alte cuvinte ceea ce credem ne eliberează sau ne închide pentru totdeauna în captivitate.
Articolul se apropie de final așa că mai înainte să închid jurnalul ca să pun pe repeat melodia care m-a inspirat să scriu astăzi, te las cu o temă de reflecție. În ce alegi să crezi? În aripile tale care nu pot zbura temporar? Sau în zbor? În frica de viitor sau bucuria de a trăi acum aici? În frica de ziua de mâine sau în bucuria de a trăi? Pe ce vrei să se întâmple sau pe ce nu vrei? Pierdem….câștigăm….mergem înainte.
