abjectu.ro

Acu o vreme lucram la un project. Fãceam o revistã de tiruri. Jante, anvelope, motoare, bene, arbori cotiti, axe cu came, culbutori, joje si eshapamentzi. Rolu meu era sã fac revista asta sã arate ca un prospect la kilotzi dantelosi pentru dame fine. Adicã s-o iscusesc artistique. Rol destul de greu, cum dracu sã faci un tir sã arate frumos. Sau o cisternã. Da’ o vidanjã? In fine, nu asta conteazã. In firma aia era o gashcã fainã, tovarasi d-ai mei cu state veki plus cunoscuti plus ocazionali. Plus o cãtza. O cocãritzã galbinã. Aurie. Era frumoasã rãu, iubitoare si alintatã. Numa cã era cam bãsinoasã. S., stãpâna (si sefa firmei), ii pusese numele Gaza. Alt nume s-o defineascã mai bine pe cãtza nici cã se putea gãsi. Cãtzaua erea nelipsitã, prezentã la negocieri, prezentã la sedinte, prezentã la lenevealã. Toatã firma alinta animalu si toti furajau cu nãdejde, dupã posibilitãti: dacã mergeai sã-ti cumperi niste fornetzi, cumpãrai juma de pungã si pentru cãtza, dacã iti comandai un kinezesc, ceva, luai portie si pentru dihanie. De-ti luai paket d’acasã, – era lege – dãdeai pe din doo cu animalu pofticios. Se punea in cur in fatza ta si pânã nu te lua mila s-o omenesti cu biru, nu se dãdea dusã. Fãcuse cãtzaua un cur ca de scroafã, asa, ca de hipopotãnitzã. Frumos era seara, când, dupã ce terminam corvoada, ne adunam cu totii in bucãtãria firmei, in juru mesei, la o narghilea. Cãtzaua dãdea din cozi cu tot curu si-si fãcea loc in prima linie de parc-o fãtase mã-sa lideritzã, sefã de trib. Stãtea asa bãgatã intre noi, cu curu ala lat pe banketã si cu peptzii lipiti de mukea mesei si se uita miratã la fiecare dintre noi, lipãind cu poftã când ii trecea prin fatzã mushtiuku de narghilea. A dreaq cre’ cã dac-ar fi avut buze, s-ar fi bãgat si la narghilea, cã prea era contrariatã cã, desi e cot la cot cu noi, ei nu-i vine rându la pufãit niciodatã. Participa cãtzaua la lifestilu nostru cu tot sufletu, scãldându-se-n democratie si dând câte-o limbã, din când in când, ba-n obrazu din stânga, ba-n ãl din dreapta.

Naspa era cã in dese rânduri ne strica armonia. Trãgea câte-o besinã de te loa de cap. Bãsinã d’aia lipicioasã ca mierea de-ti lãcrimau okii-n cap si-ti fugea pãru dân nas fãrã sã se uite ‘napoi. Sãream toti ca arsi, si, cu nãrile strânse ca foca, ne buluceam pe usã, printre gemete si-njurãturi. Intr-o varã, S., stãpâna bãsinoasei, a fost nevoitã sã plece-ntr-o deplasare fo doo sãptãmâni. Si m-a rugat sã am io grijã de animal pân’ se-ntoarce. Am primit cu bucurie povara, cã-mi erea drag cânili bãsions: i-am luat zgarda, tãvitza, osu, peria si sacu de biscuiti, am urcat poarca-n masinã si mi-am vãzut d’ale mele. Câne erea cuminte, nu fãcea stricãciuni, era dresatã si inteligentã si nu i-a trebuit mult pân’ sã-si armonizeze fusu orar si ceasu biologic cu-ale mele. Si-a fãcut listã cu noile ore de cãcare si pisare, cu noile ore de lenevit si cu noul program de dormit. Programu de masã l-a lãsat neskimbat. Adicã primea orice fãrã sã refuze, la orice orã, de orice gust, p-un singur criteriu: sã fie mult. Cât mai mult. Peste zi, o luam cu mine peste tot si p’unde-o duceam ii cucerea pe toti. La vremea aia mã invârteam si intr-o zonã dasta cu dikis, aveam contacte si contracte strânse si dese cu o editurã de finessuri unde s-adunase (poate) cea mai eroticã gashcã de gagici. Si io eream singuru mascul in toatã impãrãtia aia fierbinte. Bine, mai erea un mascul contabil p’acolo, dar ãla nu inspira decât numere de altã naturã si frigiditate, si altu care erea sofer. Care ce dracu putea sa inspire? Io inspiram insã multe. Stiu asta pentru cã dovezile repede s-au grãbit sã aparã. Un mediu exclusiv muieresc, in timp, devine anost oricât de fantastice si pline de farmec ar fi specimenele. Doar ele-ntre ele, singure-ashea, femeile n-au niciun rost. Dacã nu existã un miez de scandal sau o brumã de pofte care sã genereze competitia, femeea e… e… In fine, sã zicem cã pânã s-un dop de plutã ar fi mai interesant. Si nu neapãrat de la fo sticlã de sampanie. Da’ asta e o altã discutie, cã Maslow si motivationarea, la femee, au altã aplicabilitate si cu totu alte interpretãri. Dar divagãm, divagãm, aici vorbim despre kestii amuzante, nu despre ce e femeia… Ashea. Deci de când am inceput io sã fac potecã p-acolo, pe la editura aia, sã vezi minune, au inceput sã-nfloreascã decoltee, sã se crape fuste, sã se scurteze chiar, pânã sub cur, sã se uite sutiene p’acasã si chilotii sã iasã discret peste betelii. Io recunosc, sunt imbecil, dacã nu am un interes imediat si fo necesitate stringentã, nu observ kestile astea nici dacã mã strigã pe nume. Toate astea insã, inaintea mea, le-a observat o gheisã d’acolo cu care fãceam scripturile la niste advertoriale. Era o tipã total lipsitã de inhibitii, mã cucerise intr-o zi când io iesisem sã trag un tutun si ea m-a urmat, oprindu-se o tzârã la kiosc sã-si ia o bere. Cât am tras io de tigara aia, asta a terminat berea, marcând bravura cu cel mai suav si cu ochi albastri râgâit din câte-am vãzut/auzit io. Apoi a oftat prelung, privindu-mã filosofic, si a spus: sã-mi bag pula, ce-ar merge-acu sh-o pishare. Intr-o zi, când tot ashea, iesisem sã ne mai dezmortim curu si sã bãgãm io o pipã, ia o bere, dupã ce s-a descãltat de ciubote si s-a plâns ca-i put picioarele intr-un mare fel si dupã ce mi-a dat sã miros si io incãltãrile sã vãd cã nu minte, mi-a zis de imogenele de sus. Ale dreaq curve, de când ai inceput sã te fâtzâi pân firmã, toate vin parfumate, decoltate, asortate. Cât esti tu aici, când mã duc sã mã pish mereu e câte una care se benocleazã in oglindã cu ruju-ntr-o mânã si cu rimelu-n cealaltã. Când nu treci p’aci, le doare-n floci. Cum ai apãrut, pac! nasturele la decolteu, pac! umãru gol, pac! curu unduit. Huo, curvili dreaq. Dupã ce mi-a spus asta secretu, am monitorizat si io atent câmpu de luptã si i-am dat dreptate. Cel mai mult dintre toate, muncea la imajinea ei una de se ocupa de PR. Si asta era, cumva, mai sefã peste toate alea d’acolo. Era frumoasã de-ti rãmânea sufletu la ea, okii pe buci, saliva pe tzâtze si mintea-ntre craci. Când iti intorcea spatele si-si vedea de treabã, te cam lãsa flamând, sãrac si prost. Ma rog, la mine nu avea efectu ãsta, cã io rezist la foame, sãrac is deja iar mai prost d’atât… In fine. Faza e cã io mai mult cu minunata asta eram nevoit sã-mi fac trebile. Ea-mi prezenta mie ce trebuia sã facã, ce proiecte avea, si io puneam umãru la broderii, la adonuri si la constructii. Avea si ceva umor, si ceva minte si niticã initiativã. Era delicatã si vorbea o ingereascã perfectã, trasã in zâmbete cu ochi de ciocolatã si-n gesturi cu blazon la vedere. Mergea asa, delicat, parc-avea nori la gleznã si tãlpi de catifea, iar soldurile, soldurile ei dansau singure, miscate d-o fizicã nemiloasã, dintr’alt univers. Când isi punea picior peste picior, gambele i se-ncordau rotund, facând gropite ca obrazu de copil iar sânii, ahh, sânii erau devastatori, – genocid cu sfârc roz, am vãzut eu prin firul rar al mãtãsii -, obraznici de-si puneau mâinile-n sold si fluierau a cabaret si-a vampã nãscutã din viol si betie la moulin rouge. Era o vorba – sunt unele femei ai cãror ochi sunt marginea lumii. Cam asa era si asta. Mã rog, intr-un cuvânt, era bunã. Când mergeam la ea in birou ii urmãream miscãrile, gesturile, cum isi mângâia coapsele când vorbea la telefon, netezind imaginarele cute, cum isi lãsa capul pe spate râzând cu niste dinti mici, mici, cum bea din pahar – prin gâtul lung nodul de apã se unduia lenes ca prada incã vie, inghititã de sarpe, si-atunci ea-ntorcea brusc frumosu-i cap, gãsind privirea mea atentã, iar eu ii spuneam cã, uite, vezi, gâtul ãsta l-ai furat din pânzele lui modigliani si pãrul din pânzele lui caravaggio, ii spuneam cã dacã venus din milo ar fi avut brate, ale ei ar fi fost, ii spuneam cã ochii, margini de lume,… Râdea si obrajii i se roseau si rãspuns sã-mi dea n-avea, asa cã râdea iar, râdea iar si rosea, si astepta sã mai zic, sã mai zic. Nu mai ziceam – la vremea aia nu-mi era de zis mai mult, desi loc simteam io cã este, cã sufletu ãla de femeie frumoasã avea incã nostalgia naivitãtii si cã degrabã s-ar fi deschis usile, dar nah, alte trebi aveau vizã si-si asteptau rezolvarea, asa cã farmecele ondinei puteau sã mai astepte. Lucram repede, timpul meu acolo era scurt, bifam agendele, potriveam ideile si mã retrãgeam la mine-n birou sã cizelez intelegerile. In biroul unde aveam eu cartieru general isi fãceau veacu alte doo frumuseti. Dupã ce schimbam intre noi fineturile necesare, dupã ce le evaluam rapid, fãrã sã m-ascund, decolteele plus jenunchii – si ele se lãsau evaluate, ah, ce se mai lãsau evaluate – nah, dupã toate astea io mã apucam de lucru, nepãsându-mi de ce se mai intâmplã in jur. Uneori insã mã prindea câte-un dialog d’al lor si ascultam cu juma de ureche povesti de lume femeiascã, povesti de univers rimelat, cu tristeti sentimentale si dureri trecãtoare de corason, cu iz de budoar devastat de pasiuni sau de seri vitrege, singuratice. Intelesesem io din primele zile cã mândrele-astea nu erau cuplate sau n-aveau fo relatie stabilã, mã rog, si cã tot incercau, tot probau, tot schimbau feluriti pretendenti. Asa il cunoscusem, din povestile lor, pe ãla care era cam timid si aducea flori si-o suna cu rigurozitate pe mã-sa sã-i spunã cã nu intârzie mai mult de 10. Asa-l cunoscusem si pe ãla care a vrut din prima searã sã se vâre-n asternuturi, sau p-ãla care umbla cu incã una, pizda mã-sii de nesimtit, porc&mincinos. Sau pe ãla care – ce dracu sã fi fost cu el? o fi fost ghei? cã nici mort nu cedase la farmecele ãsteia, cã, fatãããã, de l-ai fi vãzut, mmmmm, era bunoc asa, brunetel si mirosea frumos, m-as fi jucat putin asa, cu el, de probã, dar el nimic!… (bãããã prostuleee. Fraere) Cât era ziua de lungã cred cã doar asta fãceau, tocau mãrunt orice si pe oricine – sigur si pe mine, cã vedeam io ce ocheade cu subânteles isi aruncau intre ele când imi scãpa f-un porumbel sau când fãceam nush ce remarcã. In perioada aia, cât am stat in biroul ãla, am invãtat toate mãrcile de ruj, de parfumuri si de oje. Sau oji. Sau cum dracu?? Tot atunci si tot de la ele am inteles cã pe lume existã o sumedenie de culori de care io, ignorantu, nici c-auzisem – oliv, fuxia, nanchin, celadon, orpin, lavalier, zinzolin, chamois, glicin, vermillon, opalin, roz balais si roz dragee. Si somon. Care nu e peste. E culoare… Si fistic. Care nu-i sãmântzã. Tot culoare, da? Futu-i. Am invãtat despre vopsele de pãr-london-vânt-coafura-rezistã si despre tampoane (coafura nu rezistã), despre calapodu la pantof, platforma la cizmã si papucii casual. Despre cosurile urât mirositoare si despre firele de pãr incarnate. Am invãtat despre depresie, migrene si ciclu cât pentru fo 3 clinici de gineco. Dupã o vreme deja intelesesem foarte clar, pentru toatã viata, da?, un adevãr de necontestat, cum cã spãlãturile intravaginale in exces nu sunt recomandate pentru cã tulbura echilibrul PH-ului si cã 4 ore e limita maximã a unui OB! 4 ore, nu mai mult! Am invãtat absolut tot despre epilarea mustãtii (si nu numai) si despre pensarea cu sablon. Mi-am insusit temeinic TOATE informatiile cu privire la bãile de sezut in musetel. Si, ca fericirea mea sã fie maximã, mai invãtasem si fo 374 de replici din filme siropoase, sursã inepuizabilã de intelepciune muiereascã urbanã. Asa de mã cotropiserã muierismele incât, la un moment dat, cred cã devenisem nesigur de sexualitatea mea, ceva din mine-mi spunea cã mã transform – incetu cu incetu – dumnezeule!, in femelã, si mergeam des la veceu numa pentru a mã convinge cã-s tot io si cã-ntre picioarele mele toate cele de trebuintã sunt la locu lor, neschimbate si viguroase, si ca pipi din sezut incã nu fac si cã nici tzâtza nu mi-a fãcut mugure. Tocau mãrunt, fãrã discernamânt, iar contoru inregistra recorduri nebãnuite de vorbe pe minut, de idei pe ora si de lamentãri pe zi. Vorbeau amândoo bãtând câmpii d’odatã da’ asta nu le deranja, ba din contra, le asmutea si mai mult logoreea lor suprapusã, paralelã, cã, intr-un tarziu, când plecam dracului d’acolo, mã simteam ca scãpat dintr-un ospiciu de periculosi irecuperabili, uitati de familie.
- In seara asta nu mai ies, n-am chef.
- Aha. Mi-am luat pantofi…
- Ala m-a sunat dar n-am rãspuns. Da? Cum?
- Rosii. Decoltati. Merg cu pardesiul ala… Deci te-a sunat…
- Acum, când vin ploile? Mã enerveazã si n-am chef de el. Si cred c-o are si micã, dã-l dracu.
- E un bou, eu ti-am zis. Nu vin incã. Micã? Hi hi, de unde stii?
- Sunt cu toc gros? Da, un bou ca toti ceilalti. Niste cretini agasanti. Dupã aia nu mai scapi de ei. Care pardesiu? Micã, stiu eu, pãstia cu ea micã ii ghicesc din prima.
- Cu tocuri groase. Nu-mi plac alea subtiri. Mã cam bat. Mã bat rãu. Cu ãstia noi am mereu probleme. Am pãtit asa si eu cu mai multi, abia scãpam de ei. Ala lung.
- Te bãteau???? Rãu???
- Cine sã mã batã?
- Pãi aia mai multi, n-ai zis cã abia scãpai si c-asa ai pãtit cu ei?!?
- Sã pãtesc ce??
- Fatã, esti proasta? Ala lung imi place. Mie-mi vin mai bine alea mai lungi. Imi plac alea pân’ la gleznã, dacã se poate. Groase? Misto, nici mie nu-mi plac subtiri. Imi plac groase cã mã descurc mai bine cu ele decât cu alea subtiri, am echilibru si nu obosesc!
- Pân’ la gleznã? Si groase??? Hai mããã, pãi ãia sunt mutanti, doamne apãrã si pãzeste, ai inebunit? Mai bine micã, ca a lu’ ãsta al tãu de-ai zis de el.
- Mutanti? Ce mutanti, fatã?
- Aia cu ea pân’ la gleznã. N-ai zis asa? Cu ea groasã.
- Cu EA?? Care ea?
- Fatã, ce-ai, esti dusã? Mi-am pierdut capacu’ la creion….. Etc etc etc etc………
Cam asa erau dialogurile lor interminabile, dialoguri in care io mã pierdeam ca-ntr-un labirint si care mã fãceau sã inteleg cã principiile comunicãrii discilplinate nu-si au rostul intre douã femei si cã stiinta asta a comunicãrii cu tot cu principiile ei nu-s decit niste lãbãreli dogmatice ieftine. Dar ca sã fiu sincer, nu mã deranja existenta lor, ba din contrã, uneori erau decorative si clãteau ochiu bine mai ales când veneau amândoo, provocatoare si numa zimbet, sã se uite-n monitoru meu, si se puneau pe masã, ashea, aplecate, sprijinite-n coate, prãvãlite cu curu-n sus si cu tzâtzele p-afarã. Momentele-astea fãceau toti banii si orele petrecute in editura aia, printre toate sirenele-alea, erau ca un premiu… In fine. Ei, in mediu ãsta dantelat si surâzãtor am adus io cãtzaua. Cã despre cãtza e povestea asta. Ashea. Deci când veneam io cu animalu-n editurã sãreau toate pe ea s-o alinte, s-o mângâie si s-o rãsfete. Cãtzaua se aseza frumusel sub birou’ meu asteptând cuminte sã-mi fac cele treburi si s-o lom din loc când venea timpu. Intr-o zi am plecat mai târziu, avusesem ceva de terminat si intârziasem mai mult ca de obicei. Am inkis compu, mi-am adunat hârtiile, i-am zis lu câne cã-i cazu s-o tulim si-am coborat la masinã. Câne s-a urcat tacticos pe bancheta din spate si s-a lungit acolo, cu burta-n sus, trãgând si-un cãscat de rãu augur. M-am pus la volan si n-am apucat sã fac nici 100 de metri cã animalu infiorator a fãcut ce stia el mai bine: s-a bãsit. De auzit – n-am auzit nimic, al dreaq le fãcea pe muteste, si – in primele secunde – nu mi-am dat sema ce dracu putzea in halu ãla. La inceput duhoarea s-a insinuat asa, tiptil-tiptil, fantomatic, pe soptite, in vârfu picioarelor, parcã tatonând terenu. Nasu meu, la primele semnale de alarmã, a inceput sã injure de morti + biserici si mintea sã socoteascã si sã caute sã inteleagã natura miresmelor. Bã, futu-i, am cãlcat intr-un cãcat? Am lãsat ceva-n masinã si s-a imputit?? Pânã sã-mi dau seama de vinovat, putoarea deja-si fãcuse cu fast regatu in toatã masinã. Putzea cu toatã puterea iadului. Putzea de te ustura curu, de te dureau dintii cu gingii cu tot… Candea infiorãtor, cu zurgãlãi si fanfarã, cu flãcãri, cu artificii. Duhnea inversunat, putzea cu tunete si fulgere, putzea fioros, electric, tenebros! Putzea in asa hal incât, undeva, departe, mi-am vãzut nasu fugind cu mâna la nas si fãcându-si cruce. Okii mi se umpluserã de lacrimi si nu mai nimeream sã trag pe dreapta, sã sar dracului din masinã si sã mã tãvãlesc pe jos ca sã scap de duhoarea care parcã-mi intrase in piele, in haine, in minte. Injurând cânele printre dinti, tremurând si icnind, tinându-mi respiratia, am tras spre bordurã si, cu ultimele forte, am dat sã sar din masinã. Bã frate – cã zici cã nu existã ghinion pe lume, cã zici cã drac nu existã si nici coada nu si-o bagã – când eream io mai avântat in a sãri din masinã, na nenorocire belitã: usa din dreapta se deschide si – hopa-tzopa!, na belea, sare-n masinã – DUMNEZEULE!!! – minunata de la PR! Fata cu ochii margini de lume. Fata cu pãrul din pânzele lu caravaggio. Fata cu gâtul de frescã. Io rãmân inmãrmurit, cu mâna pe clanta portierei, cu un jenunki in aer si cu o disperare patetica-n priviri. Nu-mi vine sã cred!! Asa ceva nu e posibil! De unde-a apãrut minunata??? SI TAMAN ACUM??????? Taman ACUM??? Ea, asezându-si curu-n scaun si pregãtindu-se sã tragã usa, toatã numa zâmbet, gratie si frumusete, zice: vaaii, ce drãgut din partea ta cã ai oprit sã mã iei. Si ce domn esti, ce manierat, voiai sã te dai jos sã-mi deschizi si portiera! Usa trasã de ea se inchide cu un pocnet sec, ca o sentintã nemiloasã, ca o condamnare fãrã drept de apel. Nuuuu, nuuu, strig eu muteste-n gând, nu-nchide usaaaa, nuuuu, nu face asta!, nu, de ce-ai inchis-o, de ce!!!!!!!!!! Putoarea pestilentialã din masinã o imbrãtiseazã incet, perfid, duhoarea se-ncolãceste satanic pe trupul ei frumos, ii alunecã pe umerii rotunzi, dezveliti, i se prelinge pe pântece, in jos, printre sânii ei mari – sânii aia fabulosi, plãmãditi de ingeri din coca norilor, o poleieste pe pulpe, ii dezmiardã gambele, o cuprinde, o inghite, o ineacã. Esti un finutz, stiam eu, un adevarat d… d…. Si-atât! Si gata! Aici cuvântul i se curmã, semn cã, – fatalitate!-, a dat nas in nas cu URGIA. S-a zis! Cataclism! Sprâncenele i se arcuiesc a mirare, a rãtãcire, a uimire mutã si chipul ei frumos se crispeazã, cãutând sã inteleagã ce se intâmplã… Isi mijeste ochii si buzele i se miscã fãrã a articula f’un cuvânt. Timpul pare cã stã in loc. Secundele fac cocoloashe, se ingroasã vâscos ca un sânge greu, oprit in vena timpului si minutele nu mai alunecã, nu se mai nasc. E doar clipa asta, asa, suspendatã, lungã, infinitã, opritã, imponderabilã, clipa asta stop-cadru in care reperele se pierd, se disipeazã, se topesc moi, sublimate de mirosul greu de hazna burdusitã. Nu mai suntem decât noi doi, rãscoliti de teroare, intr-un spatiu difuz. Noi doi si BASINA barbarã care acum strigã din toti rãrunchii PREZENT!!! PREZENT!!! Noi doi si bãsina care se lipeste lenes de noi si care parca ne lasã pe piele urme umede ca de melc. Pute. PUTE strasnic. Si minunata respirã, respirã sacadat, tragând pe nãri infectia, duhoarea, putreziciunea, ciuma bubonicã. Imi vine sã-i astup nãrile, sã fac ceva s-o feresc de torturã, dar jena m-a paralizat si rusinea imi coloreazã si-mi rupe obrazul cu rosuri de foc, cu vipii de august dãla nebun care crapã pãmântul. Si pute. Si pute, bãi, frate, de-ti vine cu testament, de-ti vine cu ingropãciune, cu dor de ducã… Pute pe zece voci. Pute cu sughituri, cu spasme, cu ghionturi. PUTE in rafale, dumnezeule… Suntem sugrumati in sfincteru iadului. Minunata intinde mâna spre mine, a respingere, a fricã, a oroare. O privesc inlemnit, paralizat de rusine, tinându-mi, cât mai pot, rãsuflare. O vânã imi pulseazã isteric in tâmplã. Simt cã am limba uscatã si gâtul strâns, tapetat cu sârmã ghimpatã si-nfundat cu tot nisipu saharei. Mai simt cã tãcerea dintre privirile noastre e mai ucigãtoare decât putreziciunea in care parcã plutim. Si atunci, bâlbâit, zic: M… mm… miroase urât, nu? Tiiii, ce m.. mm…miroase… In timp ce-si acoperã cu o mânã gura, nasul, fatza, cu cealaltã, pe la spate, ca o aripã de pasãre in agonie, cautã bezmetic clapa usii. Intr-un târziu, dupã o zbatere haoticã, nimereste, deschide usa si – numai ea stie cum – sare din masinã fluturându-si poalele fustei. Isi scuturã si pãrul cu disperare, isteric, convulsiv, si dintr-un ochi ii curge-o lacrimã lãsind in urma ei, pe obraz, o dârã neagrã de fard. Geanta ii e cãzutã jos, lãsatã lângã glezne. Mã gândesc, isuse!, ce-or fi crezând oamenii care trec pe lângã ea – se uitã curiosi, micsorând pasul si privind nedumeriti când la ea, când la masina din care a coborit. Spectacolul e absurd… Incet, parcã in reluare, isi intoarce capul spre mine. Ochii ãia margini de lume sunt inundati acum de scârbã, de silã. De repulsie?!?! Face doi pasi, atinge cu doo deshte portiera – de parc-ar fi ciumatã – si o trânteste cu furie. O vãd dispãrând undeva in lateral, cotrobãind cu o mânã in geanta atârnatã de umãr si scuturându-si, cu cealaltã, in continuare, pãrul. Privesc toate astea ca prin ceatzã, obrajii imi ard, ochii imi scapãrã si mintea mi-e pustie. Printre scaune, din spate, câinele putzitor, acum sculat si asezat in cur pe banchetã, imi trage o limbã fierbinte pe obraz si se uitã cu pupile rotunde, de viezure prost, la mine. Miscã cumva din sprâncene a vinã, asa cum numa cânii stiu sã dea din oki, si-si lasã privirea in jos, parcã rusinatã. Ce mi-ai fãcut, fa, nenorocito? Tu’tzi mortii mãtii de bãsinoasã, de imputitã… M-ai omorât! Iesit, lângã bordurã, cu toate usile deschise larg, imi vãd masina ca pe o scenã a unui mãcel bestial. E locul in care rusinea si penibilul au fãcut pui. Asezat pe bordurã, cu câinili nemernic stând in cur, pe coadã, lângã mine, fumez si incerc sã imi aduc aminte ce dracu-am spus in masinã, ce-am bãlmãjit. Am spus miroase, nu? Tiii, ce miroase… Da, asta am spus, fir-as al dracu… Asta am gãsit io, idiotu, sã spun… Cât de penibil!… Cât de penibil!!!!… Ce cretin!… S-apoi, – apoi ce dracu sã mai fi fost de zis? Ce tâmpenie, ce imbecil… Dar cumva, ceva tot trebuia sã zic, nu?… Tãcerea aia, in putoarea aia, trebuia curmatã-ntr-un fel, trebuia sã spun ceva, sã fac un gest, sã umplu linistea, sã… Mã uit la câne. Isi pleacã iar, grabitã, ochii-n asfalt. Nemernico, te bãsisi ca o vacã… ca o bivolitã, ca o mãgãreatã… M-ai dat de rusine, scroafã nenorocitã… Cu ce ochi mai merg io la femeia asta? Sã faci tu asa ceva… M-ai nenorocit, jigodia dracului… M-ai omorât…

Am simtit duhoarea ucigasã pânã târziu in noapte. Aveam impresia – sau poate chiar asa era – cã-mi intrase in piele, in sânge si-n creieri. Simteam dureros cã port putoarea dupã mine ca o trenã, ca un voal de mireasã de cãcãnar, de salahor. Mireasã de cãcãnar care s-a cãcat definitiv pe ea, nuptial, cu abnegatie, cu fast si devotament… Imi venea sã beau fo 3 tuburi de sprei, sã mã tãvãlesc pântr-un sac de dero, sã-mi frec pielea pân la sânge cu buretelu de sârmã si sã-mi atârn de nãri si de ureki brãduti parfumati de masinã. Dar cel mai cumplit era sentimentu de rusine. Imi revenea obsesiv in minte imaginea minunatei cu chipul desfigurat de atrocitate, cu mâna ridicatã a spaimã, a respingere, intre mine si ea. Da, mâine – mâine va trebui sã-i explic, va trebui sã lãmurim situatia, imi voi cere cumva scuze apoi vom zâmbi amândoi, poate si rosind umpic. Dupã care – stiam io – zâmbetu ãla avea sã se transforme-ntr-un hohot de râs, vom râde nebuneste, vom râde jumãtãti de orã iarã mai apoi zile la rând de penibilu situatiei, de nesimtirea câinelui besinos, de jenanta intâmplare. In momentu ãla insã, d-odatã, – o spaimã teribilã mi s-a cuibãrit in suflet, mi-a sãgetat inima si-am inghetat! Am simtit hibernal cã lumea mea se prãbuseste!! Pentru cã, atunci, brusc, am inteles faptul cã ea PE MINE MA BANUIA! Da, pe mine, nenorocitul, pe mine, sãrmanu, privirea ei pe mine mã acuza, gesturile ei impotriva mea erau. Bãsinosu eream io! Gentilul domn era de fapt un meltean besinos, un ghebos cãcãcios. Manieratu si spiritualu se dovedea a fi un imputit de duzinã, un cur-spart, un halitor de fasole. Un pietzar apucat de pântecãraie. Un pârtzâitor in serie. Elevatu trãia de fapt intr-un univers mic, fetid, râgâitor si besinos care candea a privata stãtutã de fundu curtii. Eram printu de varzã acrã! Obrazul fin erea, de fapt, talpã de opincã. Da…, in mintea ei, fãptasu io eram. Si acum mi-era clar, limpede ca lumina zilei – bãsina asta-mi pusese definitiv eticheta si avea sa-mi facã viata un iad!
Ce sã fac? Sau ce mai era de fãcut? Cum sã-i explic cã dacã m-as fi bãsit io nici mort n-as fi oprit s-o iau? Da’ ce vorbesc io aici? Cã nu mã oprisem, dumnezeule, s-o iau si de bãsit – IO nu mã bãs in masinã, ce dracu! Nici pe niciunde! La dracu, IO nu fac dastea! Adicã nah, mã rog, fac si io, ca tot omu, cã nu-s cyborg, da’ mãcar o fac cu bun-simt, cu moderatie, discret, artistic. La ferealã si-n solitudine, cu finess si secularã gratie. Iese soptit, ca un murmur, ca un gând. Filigran. Zbor de fluture. Bob de rouã, floare de crin. Petalã de nufãr, nu alta. Dulce et decorum est… Cum sã-i explic??? Cã de fapt nu oprisem s-o iau – da, nici mãcar n-o vãzusem pe marjinea drumului – ci trãsesem pe dreapta fin’cã fusesem rãpus, secerat la rându meu de duhoare, trãsesem pe dreapta pentru a fugi de urgie, pentru a sãri dracului din masinã cã-mi crãpau ochii’n cap si inima-n mine femeie, cã fãceam stop cardiorespirator, cã eram VICTIMA, nu vinovatul! CE NU-NTELEGI??? Nu-s io acela! Cãtzaua, mama ei de jivinã! Ea s-a bãsit! EA, nu io! E un câine, ce stie el? La fel bese si-n cotetz, la fel si-n palat de clestar. Si cã nenorocirea a fãcut ca minunata sã se vâre-n problemã exact atunci când cânele-si fãcuse de cap, isi fãcuse de cur, iar asta nu mai e vina mea! Nu-s io rãspunzãtor de matzu câinelui si de apucãturile lui postdigestive. Doamne, ce belea! Doamne, ce rusineeee… In ce cãcat am intrat! Cum sã mai scot cãmasa?
A doua zi, când am ajuns la editurã, mi-am dat seama de dezastru incã de cum am pus picioru acolo. Trei puicutze stãteau la taclale pe hol si cum m-au vãzut s-au risipit instant care-ncotro, abia rãspunzându-mi la salut, din coltzu gurii, din intorsu spatelui. Da! Minunata dãduse raportu! Parcã vedeam scena: vai, dragã, ce nesimtit, nu se poate-asa ceva, nu e posibil! Vaaiii, nu-l credeam in stare de asa ceva, ce mojic, ce tzãran… Si mirosea rãu? Dacã mirosea, zici???!!??? Nu, nu mirosea, putea! PUTZEA infiorãtor!!! Ucigãtor!!!! Vaiii, nu!, nu pot sã cred, nu pot sã cred, prin ce-ai trecut, sãraca de tine, ce om, ce specimen! Cum poti sã fii atât de nesimtit? N-as fi crezut nici moartã cã el, care pãrea… care era…… Auzeam in minte toate aceste discutii si mai cã-mi venea sã ma intorc din drum, sã plec, sã nu mai calc in veci prin cuibu ãsta de cotzofene veninoase. Cu toate astea, am strâns din dinti si am intrat la mine-n birou. Cele doo piupeze erau in plinã disecare a povestii, sunt sigur, cã, atunci când am intrat, au amutit fãrã a reusi insã sã acopere un ultim cuvânt, rãmas asa, in aer, suspendat, plutitor si rãtãcit: mitocan… Era clar, minunata mã dãduse in primire, in lipsã – curtea cu juri judecase deja fapta si tribunalu muieresc dãduse sentinta. Judecata de apoi? Prejudecata de apoi! Comedia asta se transformase-n thriller. Mi-am deskis compu, hârtiile, mapele si am inceput sã lucrez. Tãcerea din camerã ustura mai ceva ca urzica’n gaura curului si nu mã puteam concentra la nimic. La dracu, fie ce-o fi, de dat ochi in ochi cu minunata tot trebuia sã dau mai curând sau mai târziu asa cã mi-am luat inima-n dinti pânã-n plombe si am iesit din birou sã curm asteptarea. Fãrã sã bat la usã, am intrat pregãtit sã-i spun femeii dintr-o suflare ce era de spus si sã indreptãm dracului cumva toatã sarada asta. Aia, minunata, cum m-a vãzut, a sãrit ca arsã de pe scaun si a inceput sã se scuze precipitat si bâlbâit cum cã ea are taman acu nush ce intâlnire, cã imi va trimite prin cineva nush ce dracu hârtii, cã imi va lãsa pe mail nush ce dracu informatii si cã asa vom tine legãtura. In doo secunde imi spusese toate tâmpeniile astea si deja si dispãruse grãbitã pe usa, ducându-se dracu stie unde. Io n-am apucat nici mãcar sã clipesc, darãmite s-o invit la explicatii… Am rãmas ca prostu-n prispã cu vorbele nespuse atârnând greu de buze si cu problema nerezolvatã… Acu ce erea sã fac, sã fug pe hol si sã urlu-n gura mare, dupã ea, bããããã, sã moarã mama, nu m-am bãsit io??????? Ce erea sã fac, sã convoc in hol toate pipitzele alea decoltate si sã le tzip in fatzã tot adevãru?, sã le spun fã, nebunele dracu, cu privire la bãsitu in masinã – am câteva precizãri de fãcut: unu – nu m-am bãsit io, doi – câinele a fãcut-o futu-l in icre, trei – n-am oprit s-o iau pe minunatã cã nici n-o vãzusem, oprisem sã sar dracului din masinã cã muream sufocat si io si patru – pupa-m-ati in cur?????????????? Fire-ati ale dreaq de tute, de finutze, de minunate, cum ati fãcut voi acu un capãt de tarã dintr-o intâmplare nefericitã, si in definitiv ce mare chestie? O bãsinã acolo, un pârtz… Si chiar dacã (prin absurd, evident, nu?) io as fi fost fãptasu – ce mare chestie? de parcã voi nu vã bãsiti, ce, voo vã rãsare soarele din fund si vã-nmuguresc tufe de levãnticã si busuioc in vanga curului??? Dumnezeule, ce cãcat, ce mizerie, ce penibil frate, ce…… M-am intors la mine-n birou tremurând de draci. Alea s-au uitat pe sub sprâncene la mine si pân-am plecat n-au mai scos niciun cuvânt. In skimb clãpãreau zor-nevoie-n taste, pe mess, discutând GHICI CE? Evident, despre bãsinosul odios. Despre gãoz-spart, despre slobozitorul de vânturi. Despre Pârtzarul Bicisnic! Despre domnul Cur-Imputit. Dl. Gaurã-Hainã. Maestrul Gazator. Fâsâitoru Nemilos. Bãshinator-Terminator-Impãratu-Duhorii-Lord-of-the-Fart-Futu-vã-n-Cap!!!!!!!! Nu stiu cum a trecut ziua, habar n-am, s-a scurs greu, s-a fâsâit prelung, obositor, cu tãceri groase si jenã, cu vinovãtii inchipuite si cu nedrepte puneri la zid. Intr-un târziu piupezele au inkis compurile, si-au luat jentile si au iesit grãbite din birou aruncându-mi un pa-pa evaziv. Am mai rãsfoit fo 10 minute niste hârtii – oricum nu-mi stãtea mintea la ele – am injurat printre dinti si m-am cãrat si io. La lift – fute-m-as, – cele doo piupeze stãteau de vorbã cu fo alte 3 troale. Stãteau acolo asa, a proaste, in fata liftului, cu jentile alea mari ca sacu lu mos gerilã agãtate de umeri si fiecare cu câte-o pungã de plastic in mânã (ce dracu or cãra mã femeile in pungile-astea de plastic????), cocotate pe tocuri ca niste stârci de baltã, cotcodãcind toate grãmadã. Când m-au vãzut au tãcut instant. Liftu a oprit pe etaj, s-au deschis fututele-alea de usi da’ niciuna n-a dat f’un semn c-ar vrea sã intre. Una a zis cã tre’ sã mai ia nu stiu ce, alta cã o asteaptã p’aia, o alta cã ar vrea sã dea un telefon, pizda mã-sii, da’ in tot cazu niciuna nu voia sã se urce-n lift cu mine. Penibilu era maxim, io intrat in cusca liftului, stând ca prostu cu destu pregãtit pe buton si asteptând sã urce doamnele vaci, ele – codindu-se care mai de care, ezitând si bãlmãjind tâmpenii. Le-am dat dracu-n gând, am ridicat din umeri si am apãsat pe buton. Taman când se inchideau usile o vãd pe bãutoarea de bere, pe pretina mea dezinvoltã si dezinhibatã, in capu holului, strigând sã tin liftu cã vine si ea. Am blocat usa cu mâna, aia s-a apropiat in pas grãbit, le-a intrebat p’alea din zbor ce dracu fac in fata liftului – coboarã sau nu – vacile au bãlmãjit iar nushtu ce, asta a dat si ea din umeri, a urcat si s-au inkis usile. In lift se uitã strâmb la mine si intreabã: ce-aveau alea de stãteau mute acolo? De ce n-au intrat?? Ce dracu asteptau? In momentu ãla parcã mi-a mai venit inima la loc. M-am gândit cã ea e singura care nu stie nimic despre penibila intâmplare, cã o fi fost plecatã când a povestit minunata dezastru, când m-a umplut de respect cântându-mã la toate codobaturile-alea. I-am spus cã habar n-am de ce n-au vrut sã intre cu mine-n lift si cã oricum nu-mi pasã. Apoi asta se pune pe râs… isi lasã capu pe spate si râde de se scutura si liftu cu ea. Ce-ai mã, de ce râzi, o intreb… Si asta, printre hohote, imi rãspunde: Le-a fost fricã mã! Le-a fost fricã – dacã te bãseai si-n lift??? Ahhh, blestem, nenorocire, cãcat si sancru, morti si dumnezei – deci si asta stie!!! Ajungem la parter, iesim din lift – io rosu la fatzã, ea incã râzând. Tragem o bere? ma-ntreabã gajica… S-apoi poate mã lasi si pe mine-n drum, pe undeva… Pãi ai curaj sã mergi cu mine-n masinã? o intreb. Ce mare chestie zice ea, n-oi muri eu de la o bãsinã hi hi hi… Am traversat la o terasã, in gura parcului de vizavi, si ne-am asezat la o masã. Vreau sã iti spun ceva, am deschis io, timid, subiectu… Cu faza asta, cu… mã rog, cu… cu pârtzul… in fine, cu bãsina, stii… Hai mã, terminã, zãu asa, nu ti se pare cã s-a fãcut deja prea mult caz pe tema asta? mi-o taie ea scurt. Le-am spus si dimineatã, când a venit asta de-a povestit ce-a pãtit cu tine, cum te-ai bãsit in masinã, da, le-am spus si azi-dimineatã cã sunt niste tute proaste si cã se cacã atâta pe ele p-un subiect de doi bani. Sã fi vãzut ce oripilate erau putorile, ce-si mai dãdeau okii peste cap! Ce atâta exagerare? Ce mare chestie? Mã, mie mi se pare perfect normal. Te flutura la matze, se cocea in tine, apãi cât dracu s-o tii? I-ai dat drumu si bunã pace, na! Mie-mi place de tine cã esti un tip ok, nu te caci pe tine cu prefãcãtorii de douã parale… Da, zic io, nu mã cac, doar mã bãs fir-as al dracului, doar mã bãs… Da, doar te besi, ei si? Toatã lumea face asta. Ce nu le pot suporta pe prefãcutele-alea, se tin mândre si se dau doamne când de fapt sunt doar niste oi proaste – be-he-heeee!!!-, spãlate pe creieri. In spatele-acelor doamne se-ascund niste vaci! Muuuu!!!! Muuuuu!!!! De condamnat sunt altele, pãcatele mari ale omului, nu un pârtz rãzvrãtit. E jalnic sã ajungi sã rupi capul omului pentru asa ceva. In schimb minciuna, prefãcãtoria, prostia, ignoranta, nedreptatea, trufia, invidia – toate astea-s ridicate la rang de noblete, astea-s acum principiile demne de urmat, fi-mi-ar scârbã de vremurile astea si de oamenii ãstia de le trãiesc. Opreste-te putin, incerc io, opreste-te, tre sã-ti spun cã eu nu am… Lasã mã, nu te mai scuza atâta, zãu asa, chiar nu trebuie sã iti faci probleme, dã-le dracu, lasã-le sã vorbeascã pânã le-o cãdea gura, un om destept nu cade in capcane d’astea ieftine. Dar nu despre asta e vorba, stai sã-ti zic cum stã treaba, incerc io iar s-o potolesc si sã-i explic… Mã omule, hai sã iti explic EU cum e treaba, se infierbântã ea. S-a fãcut atâta caz de subiectul ãsta incât imi vine sã le sparg cãpãtânile proastelor alea. De dimineatã numai asta s-a vorbit peste tot, ai fost tocat mãrunt-mãrunt, te-au intors pe toate fetzele, au fãcut din tine un mic monstrulet plin de defecte. Problema e cã lumea se grãbeste sã judece prostioare, lucruri mici, lipsite de importantã, nimicuri. In fata marilor mizerii ale lumii nimeni nu zice nimic, toti tac si se ascund. O turmã de orbi, o turmã de indoctrinati si de demagogi si de aroganti si de lasi si de… Intelegi? Stiu cã intelegi, cã tu esti altfel, esti alt aluat… Inteleg, inteleg ce zici, numa cã nu de asta e vorba pentru numele lu dumnezeu, o duci prea departe, kestia e mult mai simplã, adevãru e cã… Adevãrul e cã minciuna stãpâneste omul si ipocrizia impãrãteste pãmântul, a ridicat ea glasu. Naturaletea e blamatã si condamnatã iar lasitatea e noua religie, intelegi?? Intelegi?? si ochii ei se ingustau a mânie, a furie surdã… Lasitatea si neasumarea, minciuna si pasarea rãspunderii – astea, doar astea mai definesc omenescul – si mâna ii tremura odatã cu vocea si trupul ei mic, delicat, era incordat ca un arc si inima isi arãta cu strigãte zbuciumul, bãtaie dupã bãtaie, in golul gâtului si in vena tâmplei. Adevãrul e cã nu mai existã decât derizoriu si spatii marginale – si vocea ei cerea zadarnice rãzbunãri… Nu mai sunt decât minti nestiutoare si incapabile de discernãmânt. Ratiunea moare sufocatã de prejudecãti iar realitatea e schimbatã dupã bunul plac al fiecãruia. Nu mai existã curajul asumãrii, nu mai existã dreptate, nu mai existã idealuri si nici credinta nu mai e pura. Sinceritatea e in exil. Totul se nãruie… Omul a decãzut. Omul e in cãdere liberã si un intreg univers piere impreunã cu el… Dumnezeu a esuat… Mã uitam la ea si nu-mi venea sã cred… Pornind de la o bãsinã, ajunsesem sã asist la retorica ãsteia, la discursu ãsta pompos, bombastic… Sumbru. La scena asta. In ansamblu avea dreptate femeia, nah, dar ce mã interesa pe mine de decãderea omului? De ratãrile si de esecul lui dumnezeu? De la o bãsinã pânã la pãcatele lumii, blestemu speciei si destrãmarea universului este o cale aproape de neparcurs. Gajica asta insã fãcea traseul cu usurintã. Deja se enervase, se enervase de-a binelea, ochii ei aruncau fulgere, fãlcile ii erau inclestate si ii tremura barba. In corpul ei se cuibãrise o fiarã. Nu mai era tipa cu care ieseam sã pufãi o tigarã, nu mai era gajica aia lejerã si nepãsãtoare care-si trãgea simplu, cu naturalete, chilotii din cur dupã ce se scula de pe bordurã intrebându-mã apoi nonsalant dacã i se vãd aiurea pe buci prin urzeala tesãturii… Dumnezeule, ce idiotenie, ce idiotenie, asa ceva nu e posibil, ce lume dementã, ce poveste, ce intâmplare,-mi spuneam, – si chiar mã intrebam dacã visez, dacã toate astea se intâmplã cu adevãrat, mã gândeam cã totul e doar in imaginatia mea bolnavã, o proiectie, un carusel de gânduri-imagine care nu-s decât rodul nebunesc al felului in care exagerez eu absolut totul, mã gândeam cã… Dar nu. Femeia asta fremãta aici, lângã mine, cotropitã de neputincioase rãzvrãtiri, era aici, era aievea, la fel si glasul, si furia care o sufoca, si umbra chipului ei oglindit invers pe luciul de sticlã al mesei, da, era aici, chiar si parfumul i-l simteam, chiar si parfumul si fierbinteala rãsuflãrii ei si patima si zbaterea cãrnii. Era aievea, asa cum adevãrate erau si orele de chin de peste zi, orele in care bãsina aia nenorocitã se tinuse scai de sufletul meu, bãtuta-n cuie, asa cum adevãrate erau si clipele de groazã din ziua trecutã, când minunata imi sãrise-n masinã si se scufundase-n mirosul ãla bãlos, fetid, in duhoarea aia care ne macerase mintea, ne otrãvise celulele si ne luase mintile tuturor. Toate erau adevãrate, toate se intâmplaserã iar eu eram condamnat sã port o vinã ce nu era a mea, sã rãscumpãr scump un pãcat ieftin… O priveam pe rãzvrãtitã si nu stiam ce sã mai zic. Totul devenise nebunesc de exagerat si povestea deschisese nebãnuite zãvoare. Cumva trebuia sã curm toatã aceastã isterie, sã opresc toatã aceastã avalansã, sã fac luminã-n problemã si sã imi recapãt linistea. Si atunci am spus: Câinele s-a bãsit, nu io! Câinele, futu-l in cap… El a fãcut-o! Ea m-a privit mai mult decât surprinsã, cu niste ochi care tot cresteau, tot cresteau a mirare. Câinele? Da, câinele… Cãtzaua… Când s-a urcat minunata in masinã eu taman trãsesem pe dreapta – sau trãgeam, pizda mã-sii, cã muream dracu acolo, cã se bãsise jigodia si… Dar pânã sã ies, aia deja era in masinã, deja se urcase si nah… O fi crezut cã oprisem s-o iau, dar eu nici mãcar n-o vãzusem, m-am pomenit de-odatã cu ea in masinã la fel cum m-am pomenit cu bãsina… Asta e… mortii mã-sii, asta e. Câinele, el s-a bãsit, el… Futu-l in cap! Rãzvrãtita se uita mutã la mine cu gura cãscatã, se uita la mine asa, mutã si secatã de vorbe, cu o mutrã lungã-lungã, nevenindu-i parcã sã creadã. Pe chipul ei treceau in grabã, incolonate, tinindu-se de mânã, o sumedenie de stãri, o multime de gânduri. Isi dãduse capul intr-o parte si mã privea acu piezis, in unghi, cu ricoseu… cu neincredere?… Câinele zici? intreabã ea din nou, intr-un târziu, abia soptit… Futu-l in suflet, i-am rãspuns eu, dând din cap… Esti sigur? Obosit, cred cã am ridicat, cu tristete, lung din umeri, a neputintã, a fatalitate, a… Atunci ea, cu ochii in mine, infipti pân la plãsele, s-a ridicat incet de pe scaun si a spus: Nu pot sã cred! Nu poti sã faci asta! Tu nu esti asa, nu e adevãrat… Nu pot sã fac ce? am intrebat uimit pânã-n vene… Si cum nu sunt eu??? Si ce sã nu fie-adevãrat???? Câinele-ãla tâmpit, el…. Clipea rar si dãdea maruntel din cap a acceptare, ca atunci când ti se spulberã iluziile, ca si cum pricepuse, intr-un final, o tainã grea… O urmãream cum incearcã sã spunã ceva si nu intelegeam nimic din atitudinea ei… Am dat sã zic ceva dar m-a oprit cu un gest al mâinii: Taci! Sã taci!… o vorbã sã nu mai spui! Credeam cã esti altfel. Dar se pare cã m-am inselat. Nu pot sã cred… Esti ca toti ceilalti. Un mincinos. Un las. Sã dai vina pe câine – la asta chiar cã nu m-as fi asteptat din partea ta. Câtã lasitate – sã fugi de rãspundere, sã pasezi, sã dai vina pe bietul animal… Ce josnic esti… Si ce mizerabil! Si pentru ce? Esti jalnic… Jalnic!

Douã femei. Douã lumi. La mijloc – un prost cãutând sã inteleagã acolo unde nu e nimic de inteles. Femeile socotesc in matematici nepãmântene. Sã vrei sã descâlcesti mecanica lor e nebunie, sã incerci sã te opui – e lipsit de sens. Si nu stiam asta? Stiam, stiam, da’ nu mã-nvãt minte… Femeia judecã dupã alte tipare. Cum sã le explici? Nu-ti rãmâne nimic al’ceva de fãcut decât sã taci. Asa cum tac io acu, singur la masa asta, pe terasã. Ce imagine jalnicã, avea dreptate furtunoasa. Jalnic… Stau cocosat peste masã, sprijinit in coate, cu capu-n palme, si tac si-mi tace si mintea-n cap si nici idei nu mai am si nici vointa sã pricep cã nu-i nimic de inteles. Doar tac si mã uit ca prostu roatã in jur… Când s-a ridicat si a plecat, dezinhibata n-a mai privit inapoi. Mã privesc in schimb toti ãstia de la mesele alãturate, martori ai momentului penibil, martori ai scenei de dinainte când asta mi-a intors, oripilatã, spatele. Mã privesc toti. Mai ales femeile. Mai ales ele. Insistent, mustrãtor. Acuzator. Ce-or gândi? O ceartã conjugalã? L-a pãrãsit… Inseamnã ca-i un ratat, un bãdãran, un mizerabil… I-o fi spus cine stie ce cãcat, o fi f’un pervers dãla nenorocit, cine stie, de-a plecat femeia aia, biata, ca din puscã, de nici nu s-a atins de pahar… Mã uit fix in ochii lor, pe rând. Ele nu-si pleacã privirea, mã infruntã. Au si de ce, deja un verdict a fost dat, o sentintã a fost pronuntatã. E clar, Nesimtitul suprem, Porcul universal. Mizerabilul. VINOVATUL. Un nemernic ce tre’ pedepsit. Stiu precis, exact in momentu ãsta o intreagã istorie deja e desiratã in mintile acestor femei. O istorie plinã de amãnunte. De intâmplãri. Un intreg scenariu nebunesc, infinit, nesãtul. Nu au nevoie decât de un fir, de un semn, de o scenã, cã de restul se ocupã ele… Dintr-o silabã, nasc un roman. Si-ntr-un pustiu, de vrea, femeia va gãsi un vinovat. Din nimic. Il va clãdi uite-asa, din nisip, din vânt, din praf, il va fãuri ea cumva pentru a avea ce sã striveascã. Si-l va strivi. Cum? Cumva, stie ea, cã d’aia e femeie… Asa sunt toate. Unde e intuneric, ele stiu sã facã luminã, unde totul e ascuns, ele stiu sã dezgroape. Chiar si ceea ce nu existã. Asa, in legea lor, in felul ãla al lor doar de ele stiut. Nu au nevoie de explicatii. Ele stiu. Si sunt de neoprit. Acum, de peste doo mese, o botoasã fardatã strident si-a ridicat si ea fata spre mine. Mã tintuieste cu niste ochi reci si ii citesc in priviri aceleasi capete de acuzare. Chelnerita vine printre mese. Da, si ea mã priveste la fel. Si ea stie. Ia paharul din fata scaunului gol si se indepãrteazã neascunzându-si scârba. Intorc capul pentru cã stiu cã in spatele meu, de va fi o femeie la masa aia, la fel mã va privi si ea. Cu gâtu strâmb, mã uit indãrãt peste umãr. Intâlnesc alti doi ochi intepeniti in aceleasi gânduri. Puteam sã jur. Pe fatza ãsteia insã vãd si un zâmbet rãzbunãtor care-mi strigã pe zece guri bine ti-a fãcut, jegule. Mã las privit. Doar femeile stiu sã urle din ochi. In jurul meu continuã tumultul, vacarmul privirilor, care pare a se aprinde din ce in ce mai mult. Uitãturile lor devin asurzitoare, de nesuportat. Doar femeile stiu sã urle din ochi… Din ochii lor curg torent acuze, vinovãtii, pedepse. Ochii lor acum mã despicã, ma crucificã. Ochii lor, tipând, imi pun coroanã de spini. Ochii lor, urlând sãlbatic, imi zdrobesc tibiile. Ochii lor imi lipesc de buze, perfid, buretele inmuiat in otet. Ochii lor imi gãsesc coasta in care, frenetic, intr-un târziu, când agonia fi-va s-ajungã, vor infige lancea dreptãtii. Ochii lor imi trag sufletul la sorti. Un supliciu care nu rãscumpãra nimic. Lãsati rãzbunarea sã vinã la mine… Eli, Eli… Ma uit si tac. Asta e.

Lucicã, na-ti povestea ? cã prea mult ai asteptat-o. E o poveste in care mie – lucru rar, – mi-a fost rusine. Sau niste amintiri care mie nu-mi mai trebuiesc. Si nici nu stiu dacã povestea asta e despre un câine basinos in particular sau despre femei, in general. Si-ntr-un caz si-ntr-altul, povestea nu duce nicãieri. Amintiri. Doar inchiriez amintiri. Nu-i frumos?

Lucicã e un preten bun d’al meu. O mândrete de baiat si ãsta. Si ii eram dator cu insemnarea asta. Poate Lucicã s-ar intreba ce-a mai urmat. Ce s-a ales de cãtzaua besinoasã, de minunata de la PR, de furtunoasa idealistã. Habar n-am, dar cred cã toate-s ok. Doar pe piupezele alea doo, de impãrteam cu ele biroul, da, doar pe ele le-am mai vãzut. Cre’ cã era târgu ãla de carte pe la romexpo, pizda mã-sii, parcã asa, cãscasem gura o juma de zi pe la standuri când, la plecare, am dat cu ochii de ele. Isi cumpãraserã niste mici de la grãtarul ãla de-afara si stãteau sporovãind ca proastele-n mijlocu drumului, infipte-n asfalt, cocotate pe aceleasi tocuri inalte, tot cu ditai gentile pe umãr, cu curu bombat, frumos adunat de niste blugi mult prea strâmti. Am trecut incet pe lângã ele, fãrã sã mã observe. Vorbeau tare, amândoo d-odatã, cu cartonasele alea pe care stãteau micii aliniati ridicate la piept:

- Pe masã m-a pus, e nebun fatã, zãu asa, ti-am zis. La fel fãcea si la mare, nu ti-am povestit? La hotel, cum intram in camerã…
- Pe masã? Asa, hodoronc-tronc? Nu e zdravãn, fatã… La mare, in primele zile pe mine nici sã nu mã atingã, am pielea sensibilã de la soare… Pãi si dacã nu erai pregãtitã?
- Trebuie sã folosesti creme. Pãi de multe ori nu sunt pregãtitã, da’ ce mai conteazã…
- Creme? Ce creme fatã? Lubrifiant vrei sã spui… Da, stiu, e senzational cu lubrifiant. Am folosit si eu de câteva ori. Asa, nepregatitã, animalic, ahh, ca-n filme, ha ha ha, ce misto…
- Da, e pasional, animalic, imi dau seama de ce vrea de când mã sunã. Lubrifiant? Ce lubrifiant, fatã?? Pentru ce? Oricum, nu stiu cât va dura relatia asta…
- Ca sã alunece. Dai cu lubrifiant acolo. Nu de asta spuneai? Tu nu dai cu lubrifiant?? De ce sã nu dureze? Dacã vã intelegeti asa de bine… Immm, mamããã ce buni sunt micii ãstia, ia gustã!
- Sunt buni? Ce s-alunece? Fatã, esti proastã? Ce lubrifiant? Tu nu dai cu mustar???
- Sã dau cu mustar??? Ca sã alunece??? Fatã, ce ai? Esti dusã? Doamne fereste, cum sã pui mustar acolo……………… etc etc etc etc……. …………. …………..

Cam asta e… In fine…
Oricum, fãrã mustar nici viata nu-i frumoasã. Fãrã mustar – te pisi pe ei de mici…

This entry was posted on Saturday, October 16th, 2010 at 19:57 and is filed under smf / cpm. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.